Drepturile copilului - educaţie sau aberaţie?

Data creării: 02.02.2013 - 10:46

Drepturile copilului – educaţie sau aberaţie?

 

Drepturile copilului reprezintă unul din conceptele preferate ale pedagogilor şi specialiştilor în educaţie.  Sunt atât de multe materiale pe această temă, toate purtând sigla unor autorităţi competente, încât simpla punere  în discuţie a lor, a efectelor pe termen lung a introducerii şi promovării conceptului in sine, constituie o adevărată blasfemie. Există legi care le reglementează, există materii din programa şcolară în care se vorbeşte despre ele şi care au ca obiectiv printre altele „Cunoaşterea(de către copii - n.n.) şi respectarea drepturilor copilului” ş.a.m.d. Toată lumea este preocupată de educaţie, iar preocuparea pentru binele copiilor a devenit un sport general.

 Cu toate acestea însă, parcă niciodată nu au existat atâtea probleme în  educaţie şi în învăţământ ca şi acum. Zilnic auzim poveşti despre profesori care nu mai au autoritate asupra elevilor, despre obrăznicii ale copiilor inimaginabile acum o jumătate de veac, despre agresiuni ale profesorilor asupra elevilor sau chiar invers. Învăţământul de azi s-a schimbat mult faţă de cel de acum câteva zeci de ani. Acest lucru este atât de evident încât  nu mai este nevoie de nici un fel de studiu pentru a-l demonstra.

 

Ce se întâmplă cu învăţământul de azi?

Poziţia oficială a autorităţilor vizând comportamentul elevilor şi relaţia profesor-elev se rezumă la una sau două idei: drepturile copilului trebuiesc respectate, relaţiile profesorilor cu elevii trebuiesc să fie democratice şi nu autocrate, şi tot ei – profesorii - trebuie să găsească metode eficiente, asertive şi nonagresive  pentru rezolvarea unor situaţii conflictuale între ei şi elevi. Dacă odinioară  „bătaia era ruptă din rai”, astăzi această idee este considerată retrogradă şi nepedagogică.

Noile tendinţe şi concepte pedagogice au inundat literalmente piaţa, şi la ora actuală sunt nenumărate cărţi care te învaţă „cum să te comporţi cu un copil” şi „ce strategii e bine să adopţi cu el în diverse situaţii", cum să-l educi ca „să-şi managerieze furia” etc. Se vorbeşte abundent despre comunicarea asertivă, despre compentenţe generale şi specifice, despre autocunoaştere şi dezvoltare personală, managementul informaţiilor si al învăţării, managementul conflictelor, inteligenţa emoţională, comunicarea şi abilităţile emoţionale, abilităţile de inter-relaţionare, explorarea resurselor personale, ş.a.m.d. Orice părinte şi orice cadru didactic îşi poate procura cu uşurinţă materiale şi cărţi pe aceste teme.

Şi cu toate acestea degradarea educaţiei şi învăţământului par a continua. De ce? Dată fiind situaţia la care s-a ajuns îmi voi permite totuşi să pun în discuţie în modul cel mai onest problema drepturilor copilului.

 

Au copiii cu adevărat drepturi?

... Sau mai degrabă avem noi adulţii - părinţi şi educatori - obligaţii faţă de ei? Opinia mea este fermă: problema drepturilor copiilor este o problemă falsă. Conceptul nici nu ar trebui pus în discuţie pentru că se înţelege de la sine că un copil trebuie educat, iubit şi protejat, fără a vorbi neapărat despre “drepturile” sale. În schimb trebuie să discutăm despre obligaţiile noastre ale adulţilor educatori. Mă voi strădui în continuare să demonstrez aceste lucruri.

             Copiii şi adolescenţii sunt personalităţi în formare - cu excepţia câtorva cazuri care nu fac decât să confirme regula - ei nu au decât o responsabilitate limitată pentru luarea deciziilor; până la vârsta majoratului ei se află sub tutela părinţilor sau a tutorilor. Doar o persoană capabilă să-şi câştige singură existenţa poate lua decizii în deplină cunoştinţă de cauză şi are responsabilitatea faţă de propria viaţă. Am întâlnit nenumărate cazuri în care adolescenţi - animaţi de dorinţa de a-şi afirma independenţa şi personalitatea în faţa părinţilor - au avut reacţii şi comportamente atât infantile încât nu puteai face altceva decât să zâmbeşti cu îngăduinţă şi înţelegere faţă de faptele lor : erau încă nişte copii! Despre preadolescenţi nici nu mai vorbesc....

De altfel, iată ce spune Jung despre personalitatea copilului: “Personalitatea e un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în şi prin viaţă. Nici o personalitate nu devine manifestă fără fermitate, deplinătate şi maturitate. Aceste trei trăsături nu pot fi şi nu ar trebui să fie proprii copilului, pentru că el ar fi privat astfel de copilărie. Ar fi nefiresc de precoce, o caricatură de adult. (…)şi nu copilul, ci numai adultul poate ajunge să aibă personalitate, rod pe deplin maturizat al realizărilor unei vieţi trăite cu acest scop. Căci formarea personalităţii nu presupune nici mai mult nici mai puţin decît dezvoltarea optimă a unei fiinţe individuale, particulare, în toată deplinătatea sa.”

 

            Pe de altă parte însă alţi psihologi şi pedagogi au un punct de vedere opus. Spicuim din Wikipedia: „Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului, care pleda pentru protecţia copilului împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei. (…)Spre sfârşitul anilor ţ60(sec. XX n.n.), s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului. Mai mulţi lideri de opinie au susţinut că şi copiii au competentele necesare pentru a lua decizii în privinţa problemelor importante din viata lor şi că ar trebui lăsaţi să participe la luarea acestor decizii.”

            In consecinţă la 20 noiembrie 1989 Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat Conventia Drepturilor Copilului, iar la noi a apărut în 2004 Legea nr. 272 privind protectia si promovarea drepturilor copilului. Conceptul s-a răspândit rapid, iar la ora actuală,  noţiunea de „drepturile copilului” este predată la noi încă din clasele primare  la disciplina Educaţie civică.

Nu este însă caraghios să-i spui unui copil de clasa a III-a că are drepturi? Ce poate să înţeleagă un copil de 10 ani despre asta? Şi tema este reluată apoi în gimnaziu tot la disciplina Educaţie Civică.

Nu trebuie să fii specialist în educaţie ca să-ţi dai seama că vorbindu-i mereu unui copil sau unui adolescent despre „drepturile sale” nu faci decât să-i pui în mâini o armă pe care el nu va şti s-o folosească cu discernământ. Am auzit atât de multe exemple de copii de gimnaziu sau  de adolescenţi care se obrăznicesc cu părinţii ori profesorii,   invocând drepturile pe care le au, încât nu are rost să mai insist….

 

De ce s-a ajuns aici?

Vreme de decenii sau poate chiar de secole copiii au fost crescuţi fără a se pune în discuţie prea mult relaţiile părinte -copil, profesor-elev sau modalităţile de comportament pe care adultul trebuie să le aibă în diverse situaţii. Educaţia nu era atât de intelectualizată ca şi astăzi. 

Lucrurile s-au schimbat dramatic. De ce? De ce a început educaţia să devină o preocupare atât de importantă pentru mulţi adulţi?

            Răspunsul ni-l oferă tot Jung în memorabila sa lucrare „Despre formarea personalităţii”: “Bănuindu-şi vag deficienţa, el(educatorul adult - n.n.) se apucă să educe copiii şi se entuziasmează pentru psihologia  infantilă, pentru  că îi  place  să  creadă  că  în  propria  sa educaţie şi în dezvoltarea sa de copil trebuie să fi fost ceva în neregulă, ceva care ar putea fi eliminat în cazul generaţiei ur­mătoare. Deşi demnă de toată lauda, această intenţie e zădărni­cită totuşi de faptul psihologic că un adult nu poate corecta la copil o eroare căreia el însuşi îi este încă supus.”

            Mai pe româneşte spus,  mulţi dintre partizanii înfocaţi ai  binelui copiilor prin educaţie sunt persoane care ar trebui mai întâi ele însele să fie educate. Oameni care nu s-au împăcat în totalitate cu ei înşişi, care nu şi-au rezolvat în totalitate conflictele interioare şi care fug de datoria elementară ascunzându-se în spatele acestei nobile idei: „binele şi formarea personalităţii copiilor prin educaţie!”

Şi aş mai adăuga fraza memorabilă(dar mereu uitată) spusă de Jung, şi care ar trebui să fie cheia de boltă a unei persoane care doreşte să se dedice educaţiei: “Nimeni nu poate forma prin educaţie personalitatea pe care el însuşi nu o are”.

 

Prin urmare s-a ajuns astfel la următoarea confuzie: nu copiii au drepturi, ci adulţii au obligaţii faţă de creşterea, protejarea şi educarea copiilor. Un jurist, îmi spunea că nu este nici un fel de confuzie, pentru că existenţa drepturilor copiilor presupune automat şi nişte obligaţii ale adulţilor. Nu este însă acelaşi lucru. Atâta vreme cât drepturile copilului sunt în prim plan, iar obligaţiile adultului în plan secund, se va vorbi doar despre primele. Un mod subtil de al  adultului-educator de a se sustrage de la obligaţiile sale… Mi-i şi imaginez pe unii pedagogi înfocaţi comentând subiectul:  “Bineînţeles că avem şi noi adulţii obligaţii; dar mai întâi sunt drepturile copiilor!” Şi cu asta şi-au rezolvat problema!

 

Democraţia şi educaţia

Tot înrudită cu tema drepturilor copilului este şi cea a sistemului de învăţământ din punctul de vedere al relaţiilor profesor-elev, cele mai cunoscute fiind sistemul autocrat şi cel democrat.

Odinioară sistemul de învăţământ era cel autocrat, educatorul având puteri absolute asupra elevilor săi.  Acel sistem de învăţământ a produs generaţiile care au susţinut societatea şi care a fost considerat bun până în urmă cu ceva vreme. Nu odată am auzit adulţi amintindu-şi cu nostalgie despre unii dintre dascălii lor de odinioară  cărora le ştiau de frică şi care îi pedepseau cu asprime dacă era cazul. Şi aproape de fiecare dată foştii elevi vorbesc cu respect despre acei dascăli, “datorită cărora au ajuns oameni”. Disciplina de odinioară, promovată atât în şcoli cât şi în afara lor, i-a învăţat ce înseamnă respectul, toleranţa la frustrări şi bunul simţ.  

Sistemului autocrat i se reproşează însă, că nu permitea originalitatea elevului, spiritul său de iniţiativă, independenţa etc. Cred însă că reproşul este doar parţial justificat, în sensul că nu este atât o problemă a sistemului cât una a profesorului. Un cadru didactic cu oarecare aplecare către autocunoaştere, fără reţinerea de a mai privi, din când, şi în propriul său suflet, va fi capabil de empatie şi de înţelegere a elevului, şi nu va avea nici o problemă în a le lăsa acestora iniţiativa şi un anumit grad de independenţă. Asemenea profesori fac treabă bună la catedră indiferent dacă e vorba de un sistem democrat sau unul autocrat.

Studiile de psihologie contemporane afirmă însă că sistemul democratic este cel mai eficient şi mai potrivit . El este caracterizat prin existenţa “spirit de cooperare şi colaborare între elevi şi profesor şi pe existenţa unor interese comune”. De asemenea „grupurile democratice relaţiile dintre elevi sunt relaxate, aceştia sunt antrenaţi în  stabilirea scopurilor activităţilor, a mijloacelor de realizare precum şi în alegerea metodelor de parcurs” Este acceptată totuşi ideea că sistemul democratic nu trebuie aplicat în mod exclusiv şi că sunt situaţii în care „un profesor trebuie să ia o decizie în favoarea grupului fără ca acesta să fie consultat”, dar preponderent trebuiesc promovate relaţiile de tip democratic.

O definiţie a cuvântului „democraţie” spune că ea este „o conducere a unui colectiv, care asigură participarea tuturor membrilor la luarea unor decizii importante”. Ceea ce definiţia nu precizează, dar eu cred că aceasta se subînţelege, este deplina responsabilitate a tuturor membrilor, a celor care iau parte la luarea deciziilor. Deplina responsabilitate se dobândeşte însă în timp şi este un atribut al maturităţii. Şi atunci despre ce democraţie vorbim? Avem la catedră un adult plătit care are evidente responsabilităţi şi obligaţii, iar în bănci nişte copii sau adolescenţi cu sistemul psihic insuficient maturizat şi cu personalităţile în formare. Comunicarea şi empatia sunt una, iar democraţia este alta.

Înţeleg desigur bunele intenţii ale celor care au pledat pentru democratizarea învăţământului şi a educaţiei, dar ele nu sunt suficiente pentru a educa un copil.  Mi-e teamă că promovând relaţiile democratice în educaţie, copilului i s-a mai pus în mână - pe lângă arma drepturilor sale - încă una: cea a democraţiei. Să ne mai mirăm pentru ceea ce au ajuns educaţia şi învăţământul astăzi?

Problemele pe care sistemul autocrat le ridica se refereau în general la unii profesori tirani, cu un stil dictatorial - şi evident cu mari probleme interioare - care îşi terorizau copiii în clasă, cu care nu se putea comunica, care refuzau orice colaborare cu elevii. Asemenea oameni nu aveau şi nu au, ce să caute în învăţământ, dar aceasta nu este  o problemă a sistemului, ci una a selecţiei personalului care a intrat în învăţământ.

Am putea să ne pierdem în nenumărate dezbateri  cu argumente şi contraargumente, dar eu cred ca bunul simţ, firescul şi simplitatea ar trebui să primeze: copilul nu are capacitatea, responsabilitatea şi maturitatea psihică de a-şi conduce viaţa. Cădem pur şi simplu în ridicol!

 

Concluzii

Cred aşadar că a sosit momentul să ne întoarcem la simplitate şi la firesc. Experimentul bunelor intenţii, a intelectualizării şi democratizării excesive a educaţiei trebuie să înceteze. Psihologia educaţională ştiinţifică trebuie să facă loc instinctului părintesc, iar la conceptul „drepturile copilului” ar trebui să se renunţe.

 

Psiholog Radu Bonta


Comentarii

daniada spune:

16.07.2013 - 14:21:43

Eu, la pedagogie, am invatat ca la baza constiintei sta frica. Si e foarte adevarat. Pana sa priceapa un prescolar de ce nu e bine sa se joace in mijlocul strazii, mult mai tare se va feri sa faca acest lucru pentru ca asa a spus mama si se teme de pedeapsa ei. Din nefericire, in ziua de azi, copilul nu mai poate fi pedepsit in nici un fel, nu e democratic. La scoala nu poti sa-l atingi nici cu palma, nici cu vorba, nici cu nota! Nu e democratic! In schimb, cadrele didactice pot fi umilite de elevi si parinti, de legi prost intocmite, de sistemul putrd in care ne balacim. Oare mai putem schimba ceva?

rosca spune:

08.09.2014 - 17:43:10

LEVA D:leva leva leva leva

Vali spune:

13.03.2016 - 00:24:15

10. Excelente randuri. Ai dreptate.

Adaugă comentariu:

Nume:
E-mail (optional):
Mesaj:
Verificare anti-spam:

cccccc