Ce este psihicul?

Data creării: 02.02.2013 - 10:32

Psihicul uman

   Ce este psihicul? Cel mai rapid şi mai tentant răspuns ar fi este conştiinţa noastră, mintea noastră, partea cu care gândim. Acest răspuns este însă doar parţial adevărat.  Dacă psihicul ar fi format doar din zona cu care gândim, de care suntem conştienţi, nu ar trebui să mai existe probleme psihice. Totul ar trebui să fie clar, toate reacţiile şi comportamentele oamenilor să fie logice şamd

   Nu este însă aşa. Uneori nu ne înţelegem propriile reacţii ori gânduri, alteori ne trec idei absurde prin minte. De unde vin ele? De unde vin visele nocturne care sunt tot o înlănţuire de imagini sau idei aparent fără nici un sens?

   Trebuie să mai existe ceva în afara conştiinţei şi acelui “ceva” i s-a spus inconştient. Adică  o parte a psihicului aflată undeva “în spatele” conştiinţei a cărei prezenţă mai degrabă o intuim sau o simţim.

   Primul psiholog care a vorbit fără echivoc despre inconştient a fost Freud. La începutul secolului XX el pune bazele unei noi doctrine în psihologie numită psihanaliză. Specificul psihanalizei este acela că merge în profunzime, căutând elucidarea şi respectiv eliminarea rădăcinilor tulburărilor mentale. Iar profunzime psihică se traduce prin sondarea acelei părţi a psihicului aflată în afara conştiinţei.

   Noutatea absolută pe care o aduce psihanaliza este bipolaritatea psihicului. Cum spuneam, până atunci medicii şi psihologii identificau psihicul cu raţiunea sau cu conştiinţa, Freud este cel care introduce în mod clar noţiunea de inconştient ca parte distinctă a psihicului, iar inconştientul este zona unde sunt depozitate amintirile care odată au fost conştiente, dar care datorită inacceptabilităţii lor de către conştiinţă au fost împinse (refulate) în inconştient. Totodată el este şi sediul emoţiilor şi al instinctelor.

Ce se află însă în inconştient? Care este rolul său în viaţa psihică şi în ce mod ne influenţează el ideile şi comportamentul ? De aici încep divergenţele dintre diferitele şcoli de psihologie.

Freud crede că energia psihică, instinctele venite din inconştient sunt preponderent sexuale. Consumarea acestei energii într-un act sexual generator de plăcere contribuie la sănătatea mentală a omului, în timp ce absenţa(îndelungată) a vieţii sexuale produce un dezechilibru energetic care se poate manifesta fie printr-o tulburarte mentală, fie printr-o creţtere a preocupărilor în anumite domenii de activitate precum cel artistic sau social. Cu alte cuvinte atât tulburările mentale cât şi marile realizări artistice şi nu numai ale umanităţii au la bază determinări sexuale.

Pentru a înţelege mai bine dinamica vieţii psihice , modul în care se structurează personalitatea şi trăsăturile de caracter, Freud se opeşte asupra copilăriei,sondează trecutul pacienţilor săi, încercâd să refacă traseul de viaţă al pacienţilor şi mai ales să determine cauzele care au îndreptat personalittea unui om spre o anume direcţie.

El ajunge astfel la concluzia că anumite evenimente traumatizante din copilăria timpurie, anumite conflicte cărora, iniţial, nu li se acordă nici o atenţie, sunte responsabile de particularităţile de personalitate de mai târziu. Toate aceste evenimente, toate aceste conflicte au însă o conotaţie sexuală.

Concluziile sale, rolul preponderent al sexualităţii, unilateralitatea concepţiei sale i-au atras aspre critici şi au provocat multe scandaluri în lumea medicală din acea vreme. Controversele privind rolul sexualităţii în viaţa psihică, în formarea personalităţii nu s-au stins nici azi ; doctina sa este în continuare fie aprobată, fie aspru criticată, dar în nici un caz ignorată şi ea a revoluţionat atât practica psihologică cât şi atitudinea oamenilor asupra sexualităţii.

 

Alfred Adler, un alt nume greu în psihologie,  are însă o altă abordare asupra vieţii psihice. El crede că la originea comportamentului şi a atidudinilor stau două concepte : “sentimentul de inferioritate” şi „sentimentul comuniunii  sociale”.

Sentimentul de inferioritate este propiu omului şi apare încă din prima copilărie. Copilul se simte slab şi total dependent faţă de părinţi şi doreşte să-şi depăşească această stare, aspirând la o poziţie de dominaţie şi la dobândirea puterii aşa cum vede la adulţi. Atitudinea şi comportamentul copilului sunt deci reactive şi sunt determinate, nu de conflicte cu conotaţii sexuale, ci de slăbiciunea inevitabilă începutului de viaţă.

Formarea unor trăsături de caracter, care pot face din acesta un individ agresiv, cu ambiţia afirmării superiorităţii faţă de ceilalţi îşi are originea în copilăria sa şi prin toate acţiunile sale omul nu va face altceva decât să încerce să compensarea sentimentului de inferioritate originar.

De asemenea, o problemă congenitală de sănătate somatică influenţează formarea structurii psihice de mai târziu, respectiv influenţează formarea trăsăturilor de caracter.

Observăm deosebirea categorică dintre psihanaliza freudiană şi psihologia lui Adler. Acesta aproape că nu suflă o vorbă despre sexualitate, considerând-o un subiect neimportant.

După el, orice om are tendinţa de a-şi disimula sentimentul de inferioritate îndărătul unor ficţiuni ca puterea, actele de răzbunare imaginare, trăirea interioară a unor satisfacţii visate etc. Sentimentul de inferioritate , generat de sesizarea(nu neapărat conştientă) a insuficienţelor proprii, devine pentru individ un factor stimulator care se manifestă fie prin reverii compensatorii (copilul slab se visează un mare erou, iar săracul, miliardar) fie printr-un efort propriu suplimentar de a-şi compensa slăbiciunile.[1]

Doctrina adleriană consideră, aşadar, că a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate, sentiment care induce automat un complex de inferioritate, acesta din urmă cerând o compensare permanentă, legea vieţii fiind triumful asupra dificultăţilor.

Un al doilea element esenţial în psihologia lui Adler îl constituie „sentimentul de comuniune socială”. Psihologia adleriană consideră că atât cazurile de patologie, cât şi cele dificile din punct de vedere educaţional au ca soluţie singur dezvoltarea sentimentului de comuniune socială.

Omul are menirea de a se integra în societate, de a-şi aduce un aport important la progresul şi binele social, acest lucru contribuind la împlinirea sa ca fiinţă umană. Integrarea socială deficitară aduce cu sine fie comportamente deviante fie tulburări psihice.

Legătura dintre cele două aspecte ale psihologiei adleriene - complexul de inferioritate şi sentimentul comuniunii sociale -  este realizată prin studiul asupra copilăriei timpurii şi în special asupra relaţiei cu mama, care are datoria de a-şi educa copiii în spriritul cooperării şi al integrării sociale.

În acest context Adler atrage atenţia asupra răsfăţului, considerat de el ca unul din marile pericole care pot duce ulterior la tulburări psihice. Copilul educat în spiritul cooperării şi al comuniunii sociale va înşelege de mic că nu i se cuvine orice. Trecerea sa de la microclimatul familial la climatul social propriu-zis se va face fără probleme.

Altfel stau însă lucrurile în cazul unui copil răsfăţat. De mic, în cadul familiei i se vor îndeplini toate dorinţele, lucruri pe care el va ajunge să le considere fireşti, ca pe un drept al lui. Odată cu trecerea la mediul social din afara familiei el va avea aceleaşi expectanţe de la cei din jur ca şi de la membrii failiei, în special de la părinţi.  Neprimind aceeaşi atenţie, vor începe problemele de integrare fiind posibilă şi o regresie infantilă spre mediul familial, cu consecinţe nefaste asupra evoluţiei sale ulterioare.

Referitor la inconştient, Adler îi admite şi el existenţa, respectiv admite  bipolaritatea psihicului, dar vorbeşte mult mai puţin decât Freud depre rolul inconştientului în funcţionarea psihicului. Inconştietul adlerian nu conţine pulsiuni sexuale ci, „sentimentul de inferioritate”, „sentimentul de comuniune socială”, „planul de viaţă”, „stilul de viaţă” care îi vor determina omului existenţa.

Atât  Freud cât şi Adler sunt însă de acord că verbalizarea, conştientizarea conţinuturilor inconştiente are un efect benefic şi  este absolut necesară în procesul terapeutic. În acest sens, experienţele uitate  din prima copilărie,care se constituie ca şi cauze susţinătoare ale unei tulburări psihice sau de comportament  trebuiesc readuse în conştiinţă. Deosebirea între cele două doctrine este că în timp ce Freud caută în copilărie evenimente traumatice cu conotaţie sexuală, Adler pune la baza concepţiei sale sentimentul de inferioritate şi pe cel al comuniunii sociale cu toate consecinţele lor.

Carl Gustav Jung a dus şi mai departe cercetările psihanalitice. El consideră că atât sexualitatea cât şi voinţa de putere adleriană(determinată de sentimentul de inferioritate) nu sunt altceva decât două modalităţi de manifestare ale aceeaşi energii psihice pe care el o denumeşte “energie vitală”.

Pe lângă inconştientul freudian sau adlerian care conţin fie pulsiunile psihice fie pe cele de dominaţie, şi care este un inconştient propriu fiecărui om, Jung mai identifică în profunzimile psihicului un al doilea strat inconştient asemănător tuturor oamenilor.

Faptul că fiecare om are câteva tendinţe universal întâlnite: tendinţa de a ne găsi partenerul/partenera de viaţă, tendinţa de a-l căuta pe Dumnezeu, ori cea de a realiza ceva în viaţă, şi acestea l-au făcut pe Jung să presupună că mai există un strat profund al psihicului aflat sub inconştientul personal, pe care el îl denumeşte “inconştient colectiv”. Sintagma „colectiv” nu vrea să indice că există un singur „inconştient mare” al uei colectivităţi de oameni, ci că psihicul cel mai profund al inconştientului conţine aceleaşi tendinţe pentru toţi oamenii. Aceste tendinţe latente el le denumeşte arhetipuri.

Dacă stratul superior al inconştientului, numit de Jung „inconştient personal” s-a format în decursul istoriei personale a individului începând cu naşterea sa, stratul profund, inconştientul colectiv s-a format în mii şi mii de ani, are o existenţă obiectivă şi dă specificul funcţionării psihicului uman. Inconstientul colectiv cuprinde experienţa ancestrală a întregii omeniri, respectiv tot ceea ce au acumult oamenii, ca trăiri psihice, în istoria umanităţii. Aşa cum oamenii au o înfăţişare spcifică cu două membre superioare, două inferioare, cap, trunchi şi mers biped - înfăţişare care dă specificul fizicului uman - tot aşa inconştientul colectiv dă specificul psihologic al oamenilor, conţinând principalele lor tendinţe psihologice.

Existenţa inconştientului colectiv poate fi înţeleasă atât printr-un dificil proces de introspecţie cât şi dedusă din nenumăratele mituri ale diverselor culturi.

 Arhetipurile cele mai cunoscute sunt pornirea religioasă(căutarea lui Dumnezeu), anima/animus(pornirea de a ne căuta jumătatea), individuaţia(pornirea de autorealizare) dar şi o zonă spceială a psihicului numită umbra.

Arhetitipurile cele mai iportante pentru noi sunt individuaţia şi umbra.

Alături de această reprezentare a psihicului Jung introduce o tipologie psihologică complet nouă grupată în jurul alternanţei introversiune-extroversiune şi susţinută de ceea ce el consideră a fi cele patru funcţii psihice fundamentale.

Spre deosebire de psihologia tradiţională care consideră că există patru tipuri temperamentale - sangvinicul, flegmaticul, melancolicul şi corericul - cea jungiană, numită psihologie analitică, presupune exitenţa a doar două temperamente principale: introvertit şi extrovertit. Introvertitul este un tip închis în sine, cu o viaţă interioară bogată la care se raportează mereu.[1] Extrovertitul este un tip orientat spre exterior, care găseşte mereu motive de interes în lumea exterioară şi doar arareori se gândeşte că există şi o realitate interioară.[2]

Pe lângă alternanţa introversiune-extroversiune, Jung mai identifică patru funcţii psihologice de bază: două şi două iraţionale.  Funcţiile raţionale sunt gândirea(funcţia psihică care aduce anumite conţinuturi , anumite reprezentări într-o corelaţie)[3]  şi senzaţia(funcţia psihică ce transormă un stimul fizic în percepţie)[4], iar cele iraţionale, intuiţia(funcţia psihică cere produce percepţii pe cale inconştientă)[5]şi simţirea(un proces are loc între eu şi un conţinut dat prin care prin care se atribuie celui din urmă o valoare de atracţie sau de respingere)[6]. De obicei una dintre funcţii este dezvoltată şi bine conştientizată în timp ce funcţia complementară este slab dezvoltată, nediferenţiată deci insuficient conştientizată, aceasta făcând diferenţierea psihologică.  Funcţia principală este de obicei susţinută de una sau două funcţii auxiliare.

Într-un limbaj mai accesibil, spunem că majoritatea oamenilor au înclinaţii spre anumite tipuri de activităţi sau domenii, în timp ce altele le sunt străine. Unii au o propensiune spre ştiinţele exacte, alţii sunt mai intuitivi, iar alţii sunt justiţiari înnăscuţi. În acelaşi timp, aceeaşi persoană care excelează într-un domeniu manifestă o stângăcie remarcabilă în altele. Sunt cunoscute întâmplări despre savanţi extraordinari, absorbiţi cu totul de munca lor, care nu ştiu cât costă o pâine ori cum să bată un cui.

Pornind de la cele patru funcţii psihice Jung vede psihicul ca pe un romb aşezat astfel încât unul dintre colţuri se află în sus, în conştiinţă(funcţia dezvoltată) în timp ce colţul opus se află evident jos(funcţia nedezvoltată, insuficient conştientizată). Colţurile laterale ar reprezenta, ceea ce Jung numeşte, funcţiile auxiliare.

Rezultă că în funcţie de perechea de funcţii dezvoltate-nedezvoltate şi de alternanţa extrovesiune-introversiune, exită 8 tipuri psihologice: gândire-introvertit, gândire-extrovertit, senzaţie-introvertit, senzaţie-extrovertit, intuiţie-extrovertit, intuiţie-introvertit, simţire-extrovertit şi simţire-introvertit. Această tipologie psihologică a fost complet nouă la vremea apariţiei sale şi nu s-a regăsit de loc în psihanaliza freudiană.

Dezvoltarea personalităţii, realizarea sa plenară, numită de Jung individuaţie, se traduce prin încercarea omului de a-şi dezvolta toate cele patru funcţii psihologice, dobândind astfel echilibru interior şi împlinire. Acesta ar fi însă idealul. În realitate individuaţia este perturbată de istoria personală a fiecărui om, de traumele freudiene ori de sentimentele de inferioritate adleriene din copilărie, ca şi de nenumărate alte evenimente de pe tot parcurrsul  vieţii. În acest mod individuaţia capătă o modalitate de manifestare specifică fiecăruia: unul îşi doreşte performanţe sportive, altul doreşte o viaţă de familie tihnită, unul vrea să dobândească avere, iar altul o poziţie socilă importantă.

Procesul individuaţiei îl întâlnim şi la alţi autori, chiar dacă sub un alt nume. Astfel Adler vorbeşte despre „planul de viaţă” care este efortul permanent al individului de a-şi depăşi inferioritatea, în timp ce în psihologia umanistă americană se spune că fiecare copil are în el un potenţial de creştere care trebuie lăsat liber să se manifeste.

Atât părinţii cât şi educatorii ar trebui să reflecteze de existenţa acestei porniri şi să înţeleagă că fiecare copil va dori să realizeze ceva în viaţa sa. Lipsa de manifestare a individuaţiei, dezinteresul copilului pentru orice fel de activitate, dacă nu este dublată de o maladie organică severă, ne fac să presupunem existenţa unor tulburări emoţionale în sufletul copilului şi, cel mai probabil, în cel al familiei.


Comentarii

Katze spune:

11.01.2014 - 23:50:54

Superb... scurt si coincis, sute de pagini rezumate in citeva cuvinte:"framintarile sufletesti dau dovada ca esti om nu -ca ai ceva cu capul"

Adaugă comentariu:

Nume:
E-mail (optional):
Mesaj:
Verificare anti-spam:

cccccc