Umbra

Data creării: 02.02.2013 - 10:35

Umbra

Ce este umbra?  Umbra este partea cea mai întunecată a personalităţii, acea parte neplăcută despre care nu ne place să vorbim, sau filosofic spus, „germenele răului”.

Ea este prezentă în fiecare om fiind o componentă de bază a naturii umane. Fiecare om, ar putea deveni un egoist, un vanitos, un perfid, un viclean.

Atitudinea oamenilor faţă de umbră pare a se situa între două extreme, fie unii îşi recunosc deschis această parte, afirmând că “eu sunt un om trăznit”, “sunt puţin dus cu pluta”, fie alţii şi-o reprimă ori nu le place niciodată să vorbească despre ea. De regulă cei din prima categorie sunt oameni sociabili,simpatici, deschişi, în timp ce, ceilalţi sunt mai rigizi, excesiv de serioşi, lipsiţi de umor.

În limbaj comun spunem că exisă oameni care îşi recunosc deschis defectele şi de asemenea exită oameni care şi le reprimă. Desigur atitudinea cea mai dezirabilă a unui om este aceea în care el recunoaşte deschis că nu este perfect şi că are şi defecte, nu doar calităţi. S-ar părea de altfel că recunoaşterea ei sau, academic spus,  „aducerea ei în conştiinţă”, ascute simţul umorului.

Vorbind despre acest subiect delicat este însă importantă şi terminologia pe care o folosim. O exprimare ştiinţifică, respectiv cea de  „umbră” sau de „parte întunecată a personalităţii” îl îndeamnă pe cititor să aibă o „atitudine psihologică” sau „ştiinţifică" adică inutil raţionalistă, ceea ce ce duce la o evidentă confuzie.

Mult mai nimerită este exprimarea metaforică. În loc să spunem că fiecare om are o umbră, putem spune mai simplu şi mai accesibil că fiecare om poate avea în el “un mic drăcuşor”. În limbaj cotidian mai afirmăm că „avem pitici pe creier”, că „avem păsărele sai chiar stoluri în cap”, şamd

Exprimările mele pot să-i irite pe unii cititori şi mă vor acuza că arunc această temă în derizoriu, dar subliniez încă odată că folosind doar o terminologie academică riscăm să pierdem esenţa. Pentru a-l înţelege pe diavol, trebuie să- vorbeşti pe limba lui.

Nu este în intenţia mea acum să deschid o dezbatere teologică şi să răspund la întrebarea dacă ceea ce se înţelege în psihologia analitică prin umbră corespunde corespunde cu diavolul văzut de teologi. Această întrebare mă depăşeşte şi nici nu face obiectul cursului meu.

 

Jung situează umbra în inconştientul colectiv, adică în psihicul profund, sugerând că ea ar fi un arhetip, un „dat divin” sau o de care nu avem cum să ne lepădăm. Ar fi foarte trist însă, să fie aşa… Vorbim mai degrabă despre “o potenţialitate”, despre o ispită, un drum deschis pe care fiinţa umană poate alege dacă să apuce sau nu, şi nu despre o tendinţă aşa cum este individuaţia ori căutarea partenerului de viaţă.

            S-ar părea că apariţia umbrei este o consecinţă firească a apariţiei raţiunii. Având capacitatea de a gândi, de a planifica, de a aranja sau chiar de a prognoza anumite evenimente omul primitiv a început, pe de-o parte să-şi deplaseze tot mai mult centrul de greutate al psihicului spre raţiune sau conştiinţă. Astfel, din nefericire, unii oameni ajung să se identifice, ca entităţi psihice, numai cu zona conştientă a psihicului, neglijând în mare măsură zona psihică primară, cea inconştientă aşa cum a arătat Jung.

            Pe de altă parte, tot datorită capacităţilor pe care i le conferă raţiunea omul are posibilitatea de a minţi, de a fura, de a înşela şi, mai ales, de a nu recunoaşte toate aceste lucruri. Combinarea acestor ultime capacităţi cu centrarea psihică pe conşient reprezintă premizele apariţiei a ceea ce numim umbră. E uşor de observat că forţa ei rezidă tocmai din faptul că este ascunsă şi neacceptată. Există nenumăraţi vanitoşi care se pretind oameni buni.

 

Cum se manifestă comparativ umbra la copii şi la adulţi? La copii, elevi, ea se manifestă deocamdată ca o potenţialitate, prin nenumăratele pozne pe care le fac ei şi mult mai rar prin acte antisociale, furt, bătăi crunte, crime etc. Este de altfel uneori folosită expresia “copiii nu sunt încă atât de stricaţi ca adulţii”, iar unii dintre colegii mei profesori spun că este cu mult mai uşor de lucrat cu copiii decât cu părinţii lor. De asemenea - un lucru demn de a fi menţionat - din experienţa mea de psiholog şcolar, doresc să spun că elevii vorbesc cu mult mai uşor despre acest subiect decât un adult. Dacă reuşeşti să te acordezi empatic pe frecvenţa lor adolescenţii îţi vor spune aproape tot ce vrei să ştii atât despre poznele lor cât şi despre defectele lor.

La adultul obişnuit însă, umbra are o prezenţă mult mai rafinată, mai discretă, dar în acelaşi timp mai ascunsă şi implicit, cu mult mai puternică. Adultului care a ajuns să ocupe o anumită poziţie socială, care doreşte să se bucure de prestigiu, îi vine cu mult mai greu să vorbească despre faptul că este uneori orgolios, viclean, că are momente când este egoist etc. Trecerea de la adolescenţă la vârsta adultă aduce cu sine, din păcate, această schimbare.

Pe plan comportamental ea se traduce printr-o accentuare a rigidităţii. Adultul doreşte să fie respectat, şi de cele mai multe ori deschidera şi discutarea defectelor sale i se par periculoase şi neplăcute. Alegând să nu tolereze discutarea lor, nu le va tolera nici la alţii, şi premizele pentru apariţia unor conflicte apar imediat. Este cazul multor profesori.

Ce învăţăminte putem, aşadar, extrage din înţelegerea umbrei?

În primul rând educatorul ar trebui să înţeleagă faptul că existenţa ei inclusiv la copii este un fapt care ţine de natura umană. Niciodată nu vom avea nişte copii sfinţi în bancă. Dimpotrivă copiii sunt în general puşi pe şotii, pe glume, pe făcut mici prostioare. Aceasta, repet, face parte din natura umană.

În al doilea rând “procesul de formare a personalităţii copilului” trebuie obligatoriu să cuprindă această parte de raportare la umbră; copiii nu trebuie doar să-şi valorizeze calităţile, ci trebuie şi încurajaţi să fie sinceri cu ei înşişi, să-şi recunoască natura umană, respectiv faptul că pot avea şi defecte nu doar calităţi. Procesul de autocunoaştere ar trebui, obligatoriu să cuprindă şi raportarea la umbră.

În al treila rând pentru ca educatorul să îndeplininească primele două cele două sarcini, el trebuie să înveţe să se raporteze la propria sa umbră. Este o copilărie să credem că un diriginte sau un profesor care îşi reprimă propriile defecte va reuşi să modeleze personalităţi sănătoase. De altfel tot Jung spune că nici un educator nu poate forma la elevii săi personalitatea pe care el însuşi nu o are.


Comentarii

Adaugă comentariu:

Nume:
E-mail (optional):
Mesaj:
Verificare anti-spam:

cccccc