Psihologie educaţională

Data creării: 02.02.2013 - 10:38

Psihologie educaţională

            Copilul este proiecţia emoţională a părintelui. Acest adevăr simplu este mereu trecut cu vederea de către părinţi. Prin educaţie, părintele nu-i transmite copilului doar acele deprinderi clasice arhicunoscute - să salute, să spună mulţumesc, să se ştie înşireta la pantofi, să folosească corect lingura şi furculiţa - ci şi ceva din personalitatea sa, din trăirile şi din stările sale.

            Prin personalitatea noastră de adulţi creăm un mediu emoţional care se va răsfrânge asupra formării personalităţii copilului. Laturi ascunse ale personalităţii noastre se oglindesc însă strălucit mai târziu în modul în care evoluează copilul.

            Am cunoscut odată o doamnă al cărei băieţel se născuse cu un handicap destul de sever. A fost o mare dezamăgire şi durere pentru ea şi a decis să-şi dedice viaţa copilului. Şi-a propus de asemenea să nu-i arate niciodată copilului durerea pe care o simţea.

            În plus de asta, la scurtă vreme după naşterea băieţelului, au început şi neînţelegerile cu soţul ei care s-au amplificat până întracolo încât nu mai simţea nimic pentru el. Căsnicia lor mergea înainte din inerţie şi doar pentru că un copil cu nevoi speciale nu putea fi crescut de un singur părinte.

            Femeia a continuat însă să lupte cu îndărădnicie pentru copilul ei, dar fără a-i arăta vreodată cât de răvăşit îi era sufletul. Din punct de vedere psihologic, copilul părea să se dezvolte normal. Într-o seară însă femeia a intrat în camera copilului  - care avea acum 5 ani - şi l-a găsit plângând în hohote. A căutat să-l liniştească şi l-a întrebat de ce plânge. Băieţelul n-a putut da nici un răspuns.

Copiii ne simt mult mai mult decât ne închipuim...

 

Majoritatea covârşitoare a psihologilor sunt de acord că persoanlitatea unui om se formează în copilărie şi se cristalizează în adolescenţă. Trăsăturile de personalitate ale viitorului adult, modul în care va reuşi el să se adapteze cerinţelor vieţii, îşi au bazele în copilărie, în mediul emoţional-afectiv în care creşte copilul.

Potrivit unui psiholog american, fiecare copil are în el un “potenţial de creştere”, potenţial care îl împinge pe copil să evolueze. Evoluţia sa ar trebui să este firească, şi să se realizeze de la sine. Ea este însă multe ori perturbată de modul în care adulţii înţeleg să-l educe pe copil.

Toate teoriile pedagogice moderne recomandă comunicarea,  construirea unor relaţii democratice, de colaborare cu copilul, şi evitarea violenţei. Mulţi părinţi au luat act de aceste recomandări şi educarea propriilor copii a devenit pentru ei o preocupare prioritară. Întâlnesc mereu cazuri în care câte un părinte îmi relatează un episod din relaţia sa cu copilul şi, fie mă întreabă “dacă a procedat corect”, fie îmi spune că „nu a ştiut cum să reacţioneze în acel moment”.

Cu toată această atenţie, parcă niciodată, problemele de educaţie nu au fost mai numeroase ca şi acum. Rezultatele la învăţătură ale multor copii sunt modeste, tulburările de comportament sunt frecvente, libertatea s-a transformat în libertinaj şi mulţi părinţi sunt dezorientaţi şi nu mai înţeleg ce se întâmplă cu copiii lor.

Până la apariţia pedagogiei moderne se spunea că “bătaia este ruptă din rai”, şi generaţii întregi au crescut sub acest imperativ. Cu toţii ne amintim de „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă, de umorul cu care vorbea el inclusiv de „calul bălan” folosit de învăţătorul său.

Vremurile acelea au apus însă: bătaia este însă total dezavuată astăzi. Mai mult decât atât poţi fi reclamat la Protecţia Copilului dacă îi aplici câte “o corecţie” urmaşului tău.

Care este atunci calea corectă în educaţie?

 

Psihologul austriac Alfred Adler consideră că una din principalele cauze ale eşecului de mai târziu al copilului este răsfăţul. Copilului răsfăţat i se satisfac toate poftele. Drăgălaş şi sensibil, el devine repede stăpânul şi tiranul casei, iar în faţa şarmului, a dorinţelor sale părinţii cedează mereu. Copilul învaţă repede că este suficient, fie să plângă, fie să facă puţin scandal pentru a obţine ceea ce doreşte.

Mediul social în care trăieşte copilul în primii ani de viaţă este familia. În familie el îşi formează primele modele comportamentale, de relaţionare cu cei din jur. Odată cu depăşirea duratei primei copilării, mediul social se extinde la colegii de joacă, la prietenii de mai târziu.

Dacă copilul nu a fost răsfăţat în primii ani de viaţă şi a înţeles că nu i se cuvine totul, îi va fi uşor să se adapteze la noile cerinţe relaţionale. Va învăţa repede, pe de-o parte să lase de la el, iar pe de altă parte, că trebuie să se bazeze pe forţele şi pe efortul său dacă îşi doreşte ceva. 

Dacă, în schimb, copilul a fost răsfăţat, el va aştepta mereu de la cei din jur ceea ce îi oferiseră părinţii în copilărie:  o atenţie excesivă. Va porni din mediul familial cu idea greşită că toţi cei din jur fie îi sunt subordonaţi, fie pot fi manipulaţi, premize care îi vor aduce nenumărate eşecuri în relaţiile sociale. Eşuând în relaţiile sociale se va întoarce din nou spre părinţi şe va aştepta mereu ajutor din partea lor.

            Lucruri uşor de înţeles, uşor de intuit, şi totuşi nenumăraţi părinţi continuă să cadă în acestă capcană.

Aşadar, de ce continuă să-şi răsfeţe unii părinţi copiii?

O primă cauză posibilă, este îmbolnăvirea copilului în primii ani de viaţă. Contactarea unei boli somatice al cărei tratament durează poate luni de zile, disperarea şi nenumăratele griji pe care şi le fac părinţii în legătură cu boala şi cu eventualele ei repercursiuni, îi marchează profund în viitoarea atitudine faţă de copil. În timpul bolii şi al convalescenţei, părinţii primesc nişte indicaţii de comportament de la pediatru, pe care ei le urmează însă mult după însănătoşirea completă a copilului. “Nu trebuie să strigaţi la el, nu trebuie să-l enervaţi, nu are voie să ducă greutăţi, nu are voie să facă aia sau aialaltă”... Chiar dacă un cuplu de părinţi a pornit în educaţia copilului cu premiza că “nu îşi vor ţine copilul ca în palme”, urmările unei boli somatice mai serioase, le schimbă atitudinea, iar consecinţele psihologice de mai târziu pot fi funeste. Teama că boala s-ar putea reîntoarce îi face să cadă în hiperprotecţie.

În urmă cu câţiva ani mi-a fost adusă la consiliere o fetiţă de 5 ani, care în jurul vârstei de 3 ani avusese grave probleme de sănătate. Mama - singurul ei părinte - i-a fost mereu alături şi după mai multe luni de tratament, fetiţa s-a însănătoşit complet. Fetiţa fusese adusă de mamă la mine pentru că acesteia i se păruse că copilul nu asimilează suficient de repede şi dorea să-i fac o evaluare psihologică. Inteligenţa copilului s-a încadrat în limitele normalului, dar într-o şedinţă de consiliere, i-am arătat fetiţei câteva creioane colorate, rugând-o să numească acele culori. “Nu ştiu” - mi-a răspuns ea - „ştie mama”. I-am relatat mamei reacţia copilului şi am căutat s-o sensibilizez vizavi de un anume grad de independenţă pe care trebuia să i-l acorde evoluţiei copilului. Rezultatul? Nu a mai venit la consiliere.

 

Un alt caz pe care l-am întâlnit a fost cel al unei adolescente internată la psihiatrie. La 6 ani fusese victima unui accident de circulaţie soldat cu două fracturi. Fracturile s-au vindecat, fetiţa şi-a revenit complet, dar ea pentru părinţi ea a rămas în continuare “copilul bolnav” care trebuia protejat. Toată perioada ulterioară accidentului dar şi vindecării ei complete, ea a devenit copilul care trebuia îngrijit cu mare atenţie. Părinţii erau veşnic atenţi la nevoile ei şi nu o scăpau o clipă din ochi. Interveneau inclusiv în grupul ei de prieteni, reuşind performanţa, de loc dorită, de a le transmite şi acestora ideea că fiica lor este un „copil bolnav care trebuie tratată cu grijă”.

Copilăria şi pubertatea au trecut fără probleme, dar odată cu intrarea în adolescenţă, prietenii nu au mai chemat-o cu ei. Erau primele momente în care adolescenţii interacţionau între ei şi altfel de cum o făcuseră până atunci şi nimeni nu avea dispoziţie să suporte în grup „o domnişoară cu nevoi speciale”. În consecinţă a fost mereu uitată de prieteni.

Treptat frustrările relaţiei defectuoase pe care ea le dezvoltase cu grupul de colegi, s-au adâncit, gândurile depresive şi-au făcut simţită prezenţa, şi neavând cui să i le mărturisească i le-a spus mamei, care din nou, „foarte grijulie”, a adus-o la psihiatrie... În loc să-şi schimbe atitudinea şi s-o încurajeze pe fiica ei să devină o adolescentă normală a preferat să recurgă la un tratament psihiatric.

Spaţiul restrâns nu-mi îngăduie să prezint în detaliu acest caz impresionant, care ar fi o lecţie asupra cărora mulţi părinţi ar trebui să reflecteze

Similară poate fi situaţia unui copil care s-a născut cu un handicap, pe care părinţii riscă să-l protejeze mai mult decât ar reclama boala şi, chiar mai rău, să considere că acel un copil nu va reuşi niciodată să se descurce singur în viaţă. Este uşor de sesizat că, fără să-şi dea seama, părinţii induc copilului un handicap suplimentar.

 

Răsfăţul intervine nu doar dacă copilul a fost bolnav.

Odată s-a prezentat la consiliere o doamnă, divorţată, mamă a două fete de 9 şi respectiv 7 ani. Amândouă fetele erau superbe, dar cea mică avea parcă lipici. O îndrăgeai din prima clipă, iar mama îmi spunea că Flavia cădea cu tronc oricui. Toată lumea o iubea.

Motivul pentru care mama apelase la mine era însă tocmai Flavia. Fiind recent înscrisă în clasa întâia, copilul acuza mereu stări de anxietate, stări de rău, îi era teamă să rămână singură acasă, şi îşi bombarda mama zilnic cu nenumărate telefoane de implorare: „Hai acasă!”

Cum analizele medicale pe care mama, îngrijorată i le-a făcut, nu au scos la iveală nimic anormal, mama a presupus că ar pute fi o problemă emoţională.

Am lucrat doar trei şedinţe cu ele. În prima şedinţă am văzut copilul care era întradevăr adorabil, iar în a doua am lucrat doar cu mama, rugând-o să-mi vorbească despre natura relaţiilor sale cu Flavia.

Din cele două fiice, Flavia era preferata ei. O iubea atât de mult încât nici dimineaţa nu o punea de pildă pe fetiţă să se spele singură, ci o spăla ea. Îi făcea toate poftele şi o copleşea mereu cu îmbrăţişări şi cu sărutări.

Atitudinea mamei s-a schimbat puţin după ce Flavia a început să frecventeze şcoala: dorea ca fiica ei să fie mai independentă, mai stapână pe ea. Au urmat însă manifestările anxiogene ale fetiţei.

Cooperantă şi foarte deschisă în relaţiile cu mine, mama a înţeles, că de fapt prin manifestările ei, copilul nu dorea decât să prelungească perioada în care i se acorda atenţia excesivă. I-am explicat aceste lucruri mamei şi i-am spus de asemenea că copiii sunt cel mai important lucru din viaţa ei, dar nu sunt totul! A plecat de la şedinţă îngândurată.

A revenit peste două săptămâni bucuroasă. Reuşise să-şi schimbe atitudinea faţă de Flavia, iar aceasta la rândul ei a reacţionat a renunţat la manifestările histrionice şi a început să se comporte ca un copil normal.

 

Nu toate cazurile de consiliere au din păcate un final fericit.

Un caz similar cu cel de săptămâna trecută a fost cel al unui băieţel din clasa I-a. Avea cursurile de după amiză, iar dimineaţa trebuia să stea singur acasă, părinţii fiind plecaţi la muncă. La fiecare 15 minute îşi bombarda părinţii cu telefoane. „El nu mai putea suporta să stea singur acasă!”

Am lucrat câteva şedinţe doar cu copilul, dar fără prea mari progrese. Era adus săptămânal la cabinet, înainte de masă de unul dintre părinţi cu preţul unor mari eforturi. Zadarnic însă.

După 4 şedinţe în care nu progresasem aproape de loc, am sondat cu mare delicateţe mediul emoţional din familie. Am gasit imediat nişte probleme trecute, aparent depăşite, dar care lăsaseră urme. Le-am explicat părinţilor că în relaţia lor cu Andrei, erau tributari acelor răni sufleteşti, care erau cicatrizate doar parţial.

Din acel moment nu au mai venit la consiliere.

 

Scăpările în educaţie par neimportante până la o anumită vârstă, dar odată cu intrarea în adolescenţă ele pot erupe în tulburări de coportament dintre cele mai grave. Sunt cunoscute nenumărate cazuri de adolescenţi care ajung să comită infracţiuni.

În urmă cu câţiva ani, mi-a fost adus la consiliere un băiat de clasa a XII-a. Alex era un băiat liniştit, inteligent, nu deranja orele la şcoală, în schimb era corigent la 7 materii. A intrat aproape cu forţa în cabinet, fiind vizibil deranjat de locul în care se afla. Răspundea monosilabic, privea pe fereastră şi mă întreba mereu dacă poate să plece.

I-am dat drumul după care a intrat mama şi am încercat să facem o mică anamneză. La 5 ani avusese o mică intervenţie chirurgicală(finalizată cu succes) şi din acel moment mama a avut grijă de el ca de ochii din cap. În clasa I-a fiind, îl trezea dimineaţa şi-l ducea în braţe la baie, unde “îl spăla pe mânuţe”.

Cu lacrimi în ochi a recunoscut că greşise, dar era prea târziu. Personalitatea lui Alex era deja cristalizată.

 

O altă situaţie foarte des întâlnită este cea a trătării diferenţiate în familiile cu mai mulţi copii. Am cunoscut o asemenea familie care avea două fete cu o diferenţă de vârstă de 2 ani. De la bun început - după relatarea părinţilor - fetele au avut firi complet diferite.  Andra, fiica cea mare era un copil cuminte, ascultător, care învăţa bine la şcoală şi era mereu lăudată de părinţi şi profesori. Vio în schimb a fost de mică un copil rebel, greu de ţinut în frâu, căreia nu-i plăcea să înveţe, certăreaţă, aflată într-un veşnic război cu tot şi cu toate.

Alexandra a intrat la facultate cu o medie strălucită în timp ce Vio îi chinuia pe şi pe profesori cu lipsa ei de interes faţă de şcoală iar pe părinţi cu un comportament deviant care începuse să includă furtul, minciuna, relaţiile nepotrivite cu băieţii şamd

La un momnt dat tulburările ei de comportament ajunseseră la o asemenea intensitate încât părinţii au apelat la psiholog. Mi-a fost destul de uşor să aflu cauza totalei diferenţieri între atitudinile fetelor. La vârsta de 5 ani, Andra, fiica cea mare, se îmbolnăvise şi a stat câteva săptămâni în spital. Părinţii erau disperaţi. Au vegheat şi  noapte la capul fetiţei şi i-au acordat toată atenţ’ia.

Într-o zi când toată familia era acasă şi părinţii erau aplecaţi asupra Andrei, Vio a spart o vază de cristal. Vaza era pusă pe o poliţă şi spargerea ei nu putea în nci un caz să fie un accident. Mama s-a enervat şi şi-a apostrofat copilul.

Peste alte câtva zile, într-o situaţie similară, Vio a răsturnat farfuria cu supă. Aceaşi reacţie de violenţă verbală a părinţilor. Din acel moment ea a fost “fetiţa rea” în timp ce sora ei a fost cea „ascultătoare şi cuminte”.

Părinţii n-au observat sau n-au dat importanţă nevoilor sufleteşti ale mezinei,  faptului că Vio nu făcea altceva  decât să protesteze pentru că nu era băgată în seamă şi nu se bucura de aceeaşi atenţie. Rezultatul s-a văzut mai târziu...

 

La sfârşitul acestui eseu se impun nişte concluzii. Sau nişte răspunsuri.

Fireşte, responsabilă pentru dificultatea de relaţionare dintre copii şi părinţi este şi situaţia economică a multor familii. După o zi de muncă, părinţii vin acasă obosiţi şi nu le mai arde “de comunicat cu copilul”. Nu doresc decât linişte. Şi îşi cumpără această linişte oferindu-i copilului tot ceea ce acesta cere, numai să tacă. Bani, jucării inutile şi scumpe, dulciuri, calculator conectat la internet, telfon mobil de ultimă generaţie, tot felul de alte capricii, îi sunt oferite copilului pentru a-l ţine ocupat. Părinţii nu doresc decât să fie lăsaţi să se odihnească! În fond ei aleargă toată ziua pentru bunăstarea familiei! Un argument solid...

Îi suspectez însă pe unii din acei părinţi de lipsă de sinceritate. Toată lumea este de acord că între părinte şi copil trebuie să existe comunicare. Se uită un lucru simplu:  pentru ca un părinte să poată comunica cu copilul său este necesar să comunice întâi cu sine însuşi. Nimeni nu poate înţelege un copil dacă nu încearcă să se înţeleagă întâi pe el însuşi.

Nedorind să se aplece asupra lor, unii părinţi se refugiază în spatele acestei măreţe idei: „tot ceea ce fac este pentru binele copiilor, iar aceştia ar trebui să le fie recunoscători pentru asta!” De obicei însă, copiii şi în special adolescenţii devin “nerecunoscători”, şi de aici încep conflictele. Dacă acei părinţi ar avea o minimă disponibilitate pentru un dialog cu propiul interior, comunicarea ar veni de la sine şi multe probleme ar fi rezolvate. Jung spune că nici un educator nu poate forma la un copil personalitatea pe care el însuşi nu o are.

Comunicarea cu sine ar trebui să fie deci punctul de plecare în stabilirea unei relaţii fireşti părinte-copil şi în oferirea unei educaţii sănătoase.


Comentarii

Adaugă comentariu:

Nume:
E-mail (optional):
Mesaj:
Verificare anti-spam:

cccccc