Adolescenţa

Data creării: 02.02.2013 - 10:44

Adolescenţa şi procesul educativ

Munca unui profesor cu elevii de liceu, cu adolescenţii are nişte particularităţi care o deosebesc de cea cu elevii din ciclul primar ori cu copiii de grădiniţă. Una este psihologia unui preşcolar sau a unui elev de vârstă mică şi alta e cea a adolescentului.

Atitudinea unui profesor faţă de elevii săi se situează între două extreme:

            - pe de-o parte el trebuie să-şi apere prestigiul

            - pe de altă parte el trebuie să fie mai apropiat faţă de elevii săi, aşa cum recomandă majoritatea tratatelor de pedagogie.

            Primul deziderat poate duce la o distanţare a profesorului faţă de elevii săi, în timp ce al doilea poate duce la diminuarea autorităţii.

            Aflat între aceste două tendinţe, aparent, ireconciliabile, întrebarea de căpătâi pe care şi-o pune dascălul este cât de apropiat trebuie el să fie faţă de elevii săi?  Cum ar trebui el să reacţioneze în diferite situaţii?

 

 

*****

 

Adolescenţa este vârsta crizelor morale şi a întrebărilor. Copilul care a trăit ani de zile sub ocrotirea părinţilor, fără să-şi pună întrebări, primind totul de-a gata, scoate acum capul şi trebuie să înveţe să gândească şi să se descurce singur. Criza psihică pe care o trăieşte adolescentul rezidă din dificultatea de a integra într-o concepţie şi gândire unitară a tuturor senzaţiilor şi informaţiilor pe care mintea sa le primeşte. Mai mult sau mai puţin conştient adolescentul se întreabă. Locul fiecărei componente a vieţii - iubire, sexualitate, bun simţ, milă, compasiune, bani, avantaje materiale, munca , voinţa, relaţiile cu cei din jur, relaţia cu divinitatea - trebuiesc găsite. Această permanentă căutare generează o permanentă stare de nelinişte.

            De regulă criza se rezolvă pe măsură ce adolescentul înaintează în vârstă. Conflictele şi neliniştile apărute se cer imperios rezolvate, iar dacă el nu are un sprijin moral, conflictele se încheie defectuos şi tânărul iese din adolescenţă cu o gândire ciuntită şi cu unele handicapuri psihice pe care le va purta cu resemnare toată viaţa. Este destul de trist să întâlneşti mulţi, nepermis de mulţi, tineri trecuţi de 20-25 de ani şi mai apoi adulţi, afirmând că nu există iubire, că ea este doar un episod trecător al adolescenţei, că "astăzi este mai bine ca fiecare să fie pentru el şi să nu se mai intereseze de ceilalţi", că „dacă ai bani poţi să-ţi permiţi orice” şi că „numai banul este cel care vorbeşte”, s.a.m.d.

 

Evident că rezolvarea conflictelor din această perioadă depinde în cel mai înalt grad de copilărie, de viaţa petrecută în sânul familiei. Altfel se va comporta un copil  şi mai apoi un adolescent proveniţi dintr-o familie în care părinţii înşişi au probleme psihice, faţă de un altul care trăit într-un climat sănătos. Cu toate acestea sprijinul pe care trebuie să-l primească adolescentul în perioadele sale de criză nu este mai puţin important, iar aici rolul profesorului de liceu şi al dirigintelui poate fi crucial.

            În anii pe care i-am petrecut la catedră ca profesor de liceu am căutat în nenumărate rânduri să-i chestionez pe elevi pentru a înţelege mai bine ce aşteaptă ei de le un profesor. În majoritatea covârşitoare a cazurilor principalul răspuns a fost ca " profesorul să ne înţeleagă", şi dacă am încerca să le continuăm gândurile am spune.. "Profesorul să ne înţeleagă trăirile, sentimentele, şi imboldurile. El trebuie să ne simtă, . Dacă noi vom vedea că el ne înţelege şi ne simte, noi la rândul nostru nu ne vom mai simţi singuri. De asemenea am vrea să ne explice o serie de lucruri pe care le vedem în jurul nostru, le citim în ziare, le vedem la televizor, le observăm la unii oameni, dar pe care nu le înţelegem. De pildă când eram copii ni se spuneau poveşti în care binele învingea întotdeauna răul, dar astăzi descoperim că nu este chiar aşa. Vedem în jurul nostru nenumăraţi oameni falşi şi ipocriţi care dau din coate şi ajung în cele din urmă acolo unde doresc, în timp ce alţii mai cinstiţi rămân în urmă..."

            Fireşte că furtunile interioare care bântuie mintea adolescentului trebuiesc controlate şi stăpânite în primul rând de el însuşi. Cu toate acestea el trebuie să simtă pe cineva alături şi dacă acest sprijin nu vine din partea familiei , aşa cum se întâmplă adeseori , atunci el va trebui să vină din partea şcolii şi a slujitorilor ei.

            Profesorul, aflat într-o interacţiune empatică cu discipolii săi, le transmite acestora, pe lângă bagajul cognitiv al  învăţării, şi ceva din personalitatea sa. Relaţia unei clase cu educatorul ei este influenţată decisiv de personalitatea celui din urmă.

            Pentru a înţelege mai bine interacţiunea dintre profesor şi elevii săi s-ar impune aşadar studierea personalităţii profesorului. Dar studierea personalităţii în general, nu doar a profesorului, nu este un lucru tocmai uşor de realizat.

            Într-un text remarcabil Carl Gustav Jung pune problema pregătirii psihopedagogice a profesorilor ca şi a educaţiei în general, în termenii formării personalităţii..."Ne aşteptam , fireşte, la mai mult din partea pedagogilor, a specialiştilor anume pregătiţi, cărora de bine de rău li s-a predat totuşi psihologia, adică punctele de vedere  - de cele mai multe ori profund divergente - ale unui sistem sau altuia, despre felul cum se presupune a fi alcătuit un copil şi despre modul cum ar trebui tratat. (...) Ei au avut parte în general de aceeaşi educaţie deficitară ca şi copiii pe care urmează să-i educe şi au , de regulă, la fel de puţină personalitate ca şi aceştia. Modul în care punem noi problema educaţiei suferă îndeobşte de unilateralitate, având în vedere exclusiv copilul ce urmează a fi educat şi nedând în schimb nici o atenţie lipsei de educaţie a educatorului adult însuşi."

Aşa stând lucrurile se întâmplă adesea următoarele: părinţi sau dascăli care au ai înşişi diverse carenţe interioare, a căror personalitate este una şchioapă, vor să formeze personalităţile copiilor.

            "Personalitatea  e (doar – n.n.) un germene în copil , un germene ce se va dezvolta abia în şi prin viaţă. Nici o personalitate nu devine, manifestă fără fermitate , deplinătate şi maturitate. Aceste trei trăsături nu pot şi nu ar trebui să fie proprii copilului, pentru că el ar fi primit astfel de copilărie. Ar fi nefiresc de precoce, o caricatură de adult. Dar educaţia modernă produce asemenea mostre, îndeosebi în acele cazuri în care părinţii dau dovadă de un adevărat fanatism în a face mereu totul spre "binele" copiilor şi din " a trăi numai pentru ei". Acest ideal atât de des invocat împiedică cu cea mai mare eficienţă părinţii să se dezvolte ei înşişi şi-i face să se simtă îndreptăţiţi să impună copiilor propriul lor "bine". Dar ce este în realitate acest aşa numit "bine"? Este tocmai ceea ce au neglijat părinţii , în cea mai mare măsură, în propriul lor caz. În felul acesta copiii vor fi stimulaţi să realizeze ceea ce părinţii n-au realizat niciodată şi li se vor insufla ambiţii pe care părinţii nu şi le-au satisfăcut niciodată. Asemenea metode şi idealuri produc monstruozităţi în educaţie."

 

Profesorii ca şi părinţii ar trebui să înţeleagă şi să nu neglijeze acest aspect elementar, anume că toate neîmplinirile lor se proiectează asupra copiilor. Crezând că pretenţiile lor sunt justificate, mulţi profesori, sau părinţi, cer copiilor să realizeze lucruri pe care ei înşişi nu au reuşit să o facă. Pentru a-i pretinde unui copil să ajungă la un punct, acel punct trebuie mai întâi atins de educatorul însuşi. "Nimeni nu poate forma prin educaţie personalitatea pe care el însuşi nu o are. Şi nu copilul ci numai adultul poate ajunge să aibă personalitate, rod pe deplin maturizat al realizărilor unei vieţi trăite cu acest scop..”

De ce sunt mereu uitate aceste adevăruri fireşti? Simplu: pentru că adulţilor nu le plac şi, pur şi simplu, refuză să se gândească la ele.

 

Revenind la relaţiile dascălului cu elevii săi, toată lumea este de acord că sunt foarte importante, şi când vine vorba despre asta, toţi sunt bine intenţionaţi, dar cred că de prea multe ori se eşuează în concluzii de genul “trebuie să-i iei din scurt de la început, şi după aceea nu vei mai avea probleme”, sau „dacă laşi prea mult după ei ţi se urcă în cap”, s.a.m.d. Acestea u sunt relaţii fireşti....

Care sunt factorii care perturbă relaţiile profesorului cu elevii săi?

După Jung relaţiile dintre oameni sunt perturbate de ceea ce el numeşte "complexe". Ce este un complex? " Este imaginea unei anumite situaţii psihice , care e încărcată cu vii accente emoţionale şi care, tocmai de aceea, se dovedeşte a fi incompatibilă cu atmosfera sau atitudinea conştientă obişnuită.

            Cuvântul "complex" este un cuvânt care a intrat în limbajul cotidian şi pe care lumea îl acceptă ca atare. Putem a avea un "complex" datorită unui defect fizic, putem avea un complex dacă suntem într-un cerc în care toată lumea are bani şi se scaldă în opulenţă, putem avea un "complex" în relaţiile noastre cu sexul opus sau în relaţiile cu şeful nostru etc. Mai puţin se vorbeşte printre oamenii obişnuiţi despre felul în care un complex ne poate influenţa comportamentul. Jung consideră că complexele sunt entităţi psihice autonome cu energie psihică proprie, care în anumite situaţii ne pot "confisca" comportamentul. O discuţie cu o persoană oarecare, care, la un moment dat, evocă întâmplări trecute sau trezeşte inexplicabile senzaţii de panică sau de angoasă, va genera o reacţie de autoapărare şi în felul acesta discuţia îşi va pierde caracterul "obiectiv" şi se va subjuga "complexului". Nu ne vom mai putea dedica situaţiei prezente, ci vom retrăi pentru o scurtă vreme emoţii trecute care nu ar trebui să aibă nici o legătură cu discuţia prezentă.

 

Dacă admitem ipoteza existenţei complexelor şi a influenţei lor asupra relaţiilor interumane, următorul lucru la care ne-am pute gândi este că şi unii dascăli care au dificultăţi de relaţionare cu elevii lor "au complexe". Să încercăm să înţelegem mai bine acest lucru...

În general, suntem tentaţi să credem sau cel puţin să acordăm importanţă numai părţii conştiente a psihicului nostru, neglijând în mod deliberat ceea ce se petrece "dedesubt", în zona inconştientă. Identificăm deci psihicul nostru cu raţiunea care are nevoie de certitudini, de logică şi de reguli. Ne simţim foarte bine atunci când suntem "stăpâni pe situaţie", stăpâni pe propriul nostru psihic, când putem controla totul, şi când suntem "feriţi de surprize", şi de aceea apariţia unor potenţiale pulsiuni inconştiente, pe care nu le înţelegem şi nici nu le stăpânim ne creează o stare de nelinişte . Rezolvăm, de regulă problema, alungând pulsiunile şi ideile supărătoare în inconştient, şi menţinându-ne, pe cât posibil, în planul conştient al gândirii. Într-o relaţie cu unul sau mai mulţi parteneri, apariţia şi manifestarea unor asemenea pulsiuni poate deveni supărătoare şi de aceea ne punem o "mască" sau ceea ce Jung numeşte, o “persona”. Ea se formează deci din motive de adaptare şi este, pe de-o parte , în concordanţă cu intenţiile noastre, iar pe de altă parte, cu cerinţele şi opiniile anturajului. Într-un cuvânt  ea ne apără, funcţionează ca un mecanism de apărare.

            Un profesor gândeşte oarecum, asemănător. El are un anumit rol şi mai ales un anumit status, pe care - în faţa elevilor - va căuta să le apere, sau altfel spus va căuta să-şi păstreze prestigiul.  Adultul în faţa unui copil caută întotdeauna să afişeze imaginea unui om stăpân pe sine, integru, fără carenţe de nici un fel. Construirea unei asemenea măşti nu constituie, de regulă, o problemă, atunci când adultul se află în faţa unui singur copil; ea se realizează, fără un efort deosebit, aproape imperceptibil. Situaţia se schimbă însă atunci când el se va afla în faţa a 25 de copii şi când el va trebui, în plus să-şi  apere prestigiul. Pe de-o parte efortul de construire şi de păstrare a imaginii de om integru se va multiplica, iar pe de altă parte, dorinţa sa de a păstra acesta imagine îl va face pe dascăl să se ferească de tot ceea ce este necunoscut, de tot ceea ce i-ar produce surprize, adică, de multe ori de el însuşi, de interiorul său. Orice idee, orice gând sau orice pulsiune venite din zona obscură a inconştientului, îi pot provoca stări de nelinişte sau chiar mai mult, diferite comportamente necontrolate, şi în această situaţie imaginea sa de om integru ar avea de suferit.

Pentru a nu fi pus în asemenea situaţii profesorul se apără, după cum spuneam, adoptând o mască. Apare, astfel, o atitudine de disociere faţă de interiorul său, mai mult sau mai puţin conştientă, mai mult sau mai puţin voită. Această atitudine intră însă în contradicţie cu una dintre cerinţele fundamentale ale comportamentului său, empatia. După cum se ştie comportamentul empatic presupune o percepţie a celuilalt din punct de vedere afectiv, o transpunere în situaţia celuilalt, fără a uita de propria identitate. Acest lucru nu se poate realiza însă, de către o persoană preocupată excesiv de mult de păstrarea imaginii proprii. Rezultatul este o scădere a comportamentului empatic, şi de aici, o nedorită îndepărtare faţă de elevi.

            Iată de ce consider că un profesor, chiar dacă nu are complexe psihice majore, poate fi privit ca indezirabil de către elevii unei clase. Dorinţa sa excesivă de a-şi păstra prestigiul, în detrimentul empatiei, îl conduce la aceasta.

Îmbunătăţirea relaţiei profesor-elev este un deziderat la  care orice pedagog trebuie să reflecteze. Această îmbunătăţire s-ar traduce probabil printr-o relaxare a atitudinii sale în faţa clasei, relaxare care să nu ducă însă, la pierderea prestigiului şi al respectului elevilor. Pentru aceasta el va trebui să ştie, sau mai bine spus să “simtă” care este pulsul clasei şi al situaţiei, adoptând atitudinea potrivită. Pentru a şti cum anume să procedeze în diverse situaţii, profesorul trebuie să aibă o anumită experienţă, trebuie să fi trecut prin situaţii oarecum asemănătoare, pentru a şti cum să reacţioneze. Experimentarea “pe viu” a unor asemenea situaţii este însă riscantă, şi poate duce, aşa cum arătam, la pierderea prestigiului, şi de aceea multor profesori preferă să se comporte în sensul păstrării prestigiului. Având ca efect însă, ridicarea unei bariere de comunicaţie între ei şi elevi.

            Teama aceasta, pe deplin justificată, de altfel, poate fi însă contracarată prin  „experimentarea indirectă”. Profesorii ar putea să se întâlnească fie în cadrul consiliilor profesorale, fie în cadrul cercurilor pedagogice, şi să dezbată cazuri cu care unii dintre ei s-au întâlnit în cadrul activităţii lor la catedră. În cadrul unor asemenea dezbateri fiecare ar putea să-şi spună punctul de vedere în legătură cu situaţia discutată fără a-i fi teamă că este privit şi judecat de elevi, ori cel puţin - ascultându-i pe ceilalţi - ar putea singur să reflecteze la reacţia pe care ar fi avut-o el însuşi dacă s-ar fi aflat în situaţia dezbătută.


Comentarii

Adaugă comentariu:

Nume:
E-mail (optional):
Mesaj:
Verificare anti-spam:

cccccc