Capcanele educaţiei

Data creării: 02.02.2013 - 10:45

Capcanele educaţiei

Cât de importantă a devenit educaţia astăzi, ştie toată lumea. La fel de cunoscut este însă şi impasul în care educaţia şi învăţământul se află; copii şi adolescenţi obraznici, tulburări de comportament, ADHD, nepăsare, părinţi debusolaţi care nu mai ştiu ce să facă cu copiilor şamd Din punct de vedere educaţional, traversăm aşadar o criză fără precedent, şi asta  în ciuda faptului că există nenumăraţi specialişti în educaţie care scriu cărţi, oferă sfaturi şi consultanţă în probleme educaţionale.

Voi încerca să răspund în actualul eseu la întrebarea de ce s-a ajuns la această criză. Am identificat patru teme majore de discuţie: răsfăţul, alterarea instinctului părintesc şi introducerea pe scară largă a conceptelor de drepturi ale copilului şi democraţie în învăţământ. Ultimii doi factori au fost discutaţi într-un eseu anterior, aşa că acum mă voi concentra asupra primilor doi.

Răsfăţul

La începutul secolului XX, psihologi precum Freud, Adler sau Jung, au arătat că originile formării personalităţii se află în primii ani de viaţă petrecuţi în cadrul familiei. Natura climatului emoţional-afectiv, raporturile dintre părinţi şi copii au o influenţă decisivă în formarea personalităţii copilului.

            După Adler, familia este primul mediu social  cu care se confruntă copilul. Dacă relaţia copilului cu părinţii şi în special cu mama este una echilibrată, dacă copilul este învăţat de mic cu toleranţa la frustrări, respectiv dacă este învăţat că nu i se cuvine totul, atunci el va învăţa să ţină cont şi de dorinţele celorlalţi membri ai familiei, şi nu doar de ale sale. Odată cu intrarea la grădiniţă şi mai apoi la şcoală, mediul social se extinde, şi un copil crescut anterior într-un climat emoţional adecvat se va adapta fără probleme la noile relaţii socale.

            Problemele apar, după Adler, atunci când în familie copilului i se oferă totul şi când el nu cunoaşte toleranţa la frustrări.  Obişnuit să i se facă mereu pe plac, el va transfera această expectanţă şi în afara familiei, la colegi şi prieteni, la educatori. Neprimind acelaşi tratament ca şi acasă, copilul răsfăţat se va simţi frustrat - va încerca să-i manipuleze pe cei din jurul său pentru a primi ceea ce îşi doreşte şi dacă nici aşa nu îşi va satisface poftele va intra într-un conflict potenţial sau manifest cu cei din jur. Atitudinea sa va deveni una răutăcioasă, îmbufnată şi mai apoi orgolioasă. Odată instalat, orgoliul îl va conduce toată viaţa. Copilăria nu pune suficient de mult în evidenţă carenţele apărute odată cu instalarea orgoliului - ele par „simple copilării” - dar situaţia se schimbă odată cu intrarea în adolescenţă şi mai apoi în viaţa adultă.

            Adolescenţii orgolioşi şi care nu cunosc toleranţa la frustrări, prezintă serioase dificultăţi pentru un educator. Sunt nerăbdători, lipsiţi de autocontrol, şi prezintă o apetenţă crescută către situaţii conflictuale.  

Ajunşi ulterior adulţi, ei vor prezenta un comportament rigid, obtuz, cu aceeaşi propensiune spre conflict, şi în unele cirmstanţe pot evolua chiar spre patologie. Despre influenţa nefastă a orgoliului s-a scris şi s-a vorbit prea mult ca s-o mai fac şi eu aici. Şi totul a pornit potrivit psihologiei adleriene de la răsfăţul din copilărie.

            La începutul secolului XX, când Adler şi-a prezentat viziunea asupra vieţii psihice, aceste cazuri erau poate mai rare. Nivelul de trai era scăzut, familiile aveau în general mai mulţi copii pe care, de nevoie, îi trimiteau de mici să muncească, şi nu prea era timp pentru răsfăţ. Erau eventual răsfăţaţi şi hiperprotejaţi, fie copiii familiilor bogate, fie cei născuţi cu diverse handicapuri sau care au dobândit în copilăria timpurie diferite boli. Aceştia din urmă se bucurau de atenţiimai mari decât ar fi reclamat problema lor medicală.

Situaţia însă s-a schimbat astăzi. Urbanizarea, apariţia mijloacelor contraceptive, probabil împreună şi cu alţi factori, au făcut să scadă drastic numărul mediu de copii într-o familie. Majoritatea familiilor din România au astăzi unul sau doi copii asupra cărorara se apleacă cu mult mai multă grijă.  Apare involuntar riscul unei exces de afectivitate. Se pare că un echilibru trebuie să existe în toate, inclusiv în dragostea cu care ne înconjurăm copiii. Prea puţină nu e bună, dar şi sufocarea afectivă îşi are reversul ei.

Acum un secol când familiile aveau mai mulţi copii nivelul de atenţie şi de afecţiune scădea proporţional cu numărul lor. Populaţia era preponderent rurală, copiii – cum spuneam -  erau trimişi de mici la muncă, nu prea era timp de răsfăţ, iar creşterea şi educarea lor se realiza de la sine. Aud mereu persoane de vârsta a treia, amintindu-şi cu nostalgie despre vremurile când copii fiind, erau trimişi „la munca câmpului” ori „cu animalele la păscut”. Munca şi greutăţile vieţii contribuiau de la sine de la  educaţie şi la buna creştere.

Viziunea asupra educaţiei  a suferit aşadar modificări majore odată cu schimbările societăţii, dar tema este prea amplă pentru a o dezbate aici şi pentru a se înţelege, în doar câteva rânduri, contribuţia tuturor variabilelor sociale şi nu numai, implicate în aceste modificări. Nu mi-am propus o  analiză fină şi exhaustivă a socialului, eventual în corelaţie cu factorii psihologici, ci am dorit doar să arat sumar că evoluţia din ultimul veac a societăţii a favorizat multiplicarea acelor atitudini nocive faţă de educaţie de care vorbea Adler.

 

Alterarea instinctului părintesc

În anii ‘20 au apărut operele lui Carl Gustav Jung în care acesta vorbeşte despre rolul călăuzitor al instinctului. Psihanaliza a arătat că psihicul uman este compus din două straturi: conştiinţa sau raţiunea, responsabilă de gândirea logică, şi un strat aflar “sub conştiinţă” sau „în spatele ei” cunoscut sub numele de inconştient. El este sediul emoţiilor, al pulsiunilor şi al instinctelor. Freud considera că pulsiunile inconştiente sunt preponderent de natură sexuală, Adler vorbeşte despre lupta pentru putere care vine din interior, iar Jung despre instinctul călăuzitor, asociat cu intuiţia.

La animale, instinctul este pur biologic şi derivă din necesitatea de a se hrăni, de a se reproduce, de a-şi apăra teritoriul, de conservarea speciei etc., în schimb, la om instinctul are şi o componentă cognitiv-emoţională. Reacţionăm instinctiv la anumite mesaje, ne bucurăm, râdem ori ne înfuriem spontan. Atitudinile unui om sunt rezultatul unui complicat amalgam psihic care cuprinde atât porniri inconştiente şi emoţionale cât şi cogniţii raţionale.

Zeci de ani părinţii şi-au crescut copiii ghidându-se după cutume religoase şi sociale, dar şi după instinct. Educaţia nu era un subiect de dezbatere, ci un proces care se desfăşura firesc, de la sine. Noţiunile de „pedagogie” sau „psihologie” aproape că nu existau, părinţii nu consultau nici un fel de specialişti sau de cărţi de specialitate, şi când venea vorbe despre copii se vorbea doar despre” buna lor creştere” ori despre „cei şapte ani de acasă”.

Astăzi când se găsesc atâtea posibilităţi de a afla “cum să educi pedagogic un copil”, atâtea lucrări şi cărţi ştiinţifice, atâţia specialişti în educaţie, problema învăţământului şi a educaţiei pare să scape de sub control. Nu este oare un paradox?

În mai multe scrieri ale sale Jung arată că omul civilizat s-a îndepărtat de instinct, nu-şi mai ascultă glasul interior ci doreşte mereu să ia decizii bazate pe argumente logice şi pe analize. Astfel el scrie că „(...) de regulă, omul civilizat, hipercultivat, e complet incapabil să perceapă adevărul vocii, adevăr neconfirmat de nici o doctrină. Primitivii sunt în mult mai mare măsură dotaţi pentru asta.”

De ce şi-a pierdut omul modern instinctul? Simplu! Pentru că odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti el a fost nevoit să-şi folosească tot mai mult raţiunea obţinând realizări notabile în mai toate domeniile de activitate, dar în acest fel  şi-a deplasat centrul de greutate al psihicului către raţiune în detrimentul instinctului. Oamenii au devenit din ce în ce mai „cerebrali”, şi au învăţat „să gândească de două ori înainte de a-şi deschide gura”. Firescul şi spontaneitatea au pierdut astfel teren în faţa analizei logice.  

Jung a vorbit despre pierderea instinctului acum aproape un secol, şi pentru el „omul civilizat, hipercultivat” era cel de acum o sută de ani. Când ne gândim la străbunicii noştri de acum un secol, la concepţiile şi gândirea lor, zâmbim. Ni se pare că suntem cu mult mai civilizaţi, mai cunoscători şi poate mai educaţi. Aşa o fi, dar suntem în aceeaşi măsură şi cu mult mai complicaţi şi ne rătăcim adesea în labirintul propriei noastre gândiri. 

Ultimii zeci de ani au popularizat ştiinţa numită „psihologie” şi totodată preocuparea părinţilor către educarea pedagogică a copiilor.

Datorită îndepărtării de instinct, de intuţie, mulţi părinţi însă, nu mai au încredere în propriile lor porniri şi consultă cărţi de specialitate care speră să-i înveţe cum să se comporte cu cei mici în diverse situaţii, cum să reacţioneze şi ce atitudini să adopte. Am întâlnit în decursul practicii mele pedagogice unii părinţi de factură intelectuală care ajungeau la mine datorită unor probleme de comportament ale copiilor şi, supăraţi şi jenaţi de situaţia în care se aflau, îmi spuneau la câteva minute de la începerea dialogului că “am studiat şi eu psihologia”.  “Şi cu toate acestea – îmi venea mie să completez - tot la psiholog aţi ajuns!”


Comentarii

Adaugă comentariu:

Nume:
E-mail (optional):
Mesaj:
Verificare anti-spam:

cccccc