Atacul de panica



Atacul de panica constă într-o stare de o anxietate care debutează brusc şi care poate atinge intensităţi paroxistice. El durează câteva minute, dar în acest interval persoana se confruntă cu tensiuni psihice deosebite însoţite de obicei fie de frica de moarte, fie de sentimentul unui pericol iminent, fără a putea însă preciza natura acelui pericol.


"La un seminar care se desfăşura sub forma unui workshop, eram cu toţii aşezaţi într-un cerc iar în mijloc era un scaun în care ne aşezam pe rând şi răspundeam întrebărilor colegilor. Când mi-a venit rândul şi m-am aşezat pe scaun am simţit brusc o tensiune insuportabilă. Îmi venea să mă ridic şi să fug afară din sală, să mă liniştesc. A trebuit să fac eforturi supraomeneşti ca să mă stăpânesc." (Student 22 ani)


Pe lângă manifestările psihice, atacurile de panică pot fi însoţite şi de manifestări somatice precum accelerarea respiraţiei, transpiraţie, tremurat , accelerarea ritmului cardiac(palpitaţii), senzaţii de sufocare sau de strangulare etc. Toate acestea îi pot da persoanei în cauză convingerea că "suferă de o boală somatică gravă", "nediagnosticată încă", din cauza căreia ar putea muri.


Pacienţii care se prezintă la psiholog sau la psihiatru relatează episoadele atacurilor de panică însoţite de ferma lor convingere că "ceva foarte grav urmează sau ar putea să li se întâmple". Convingerea că suferă de afecţiuni grave la inimă, la plămâni, la ficat, îi face pe unii pacienţi să apeleze la medici specialişti, să-şi facă analize complete a căror rezultat chiar dacă este negativ, nu are darul de a-i linişti. Mulţi pacienţi continuă să creadă că "există undeva în corpul lor o maladie gravă care urmează să erupă".


La început atacurile de panică apar din senin şi fără nici o explicaţie.


"Săptămâna trecută am ieşit în oraş să-mi cumpăr ţigări dar după ce am parcurs cam 100 de metri, brusc, pe trotuar, am simţit o frică teribilă. Îmi era teamă că ceva sau cineva mă pândeşte şi că aş putea scăpa numai întorcându-mă acasă. Am încercat să nu iau în considerare aceste idei, mi-am zis că sunt doar prostii, mai ales că era ziuă, dar pe măsur ce mergeam friuca devenea tot mai intensă până când am simţit că nu mai pot şi m-am întors acasă transfigurat. Mi-a fost ruşine de soţia mea care mi-a văzut faţa şi a crezut că mă simt rău."


Caracteristic pentru atacurile de panică este faptul că la început ele au un caracter complet aleator. Bolnavul este luat prin surprindere şi nu înţelege când şi în ce situaţii apar ele.


După două-trei atacuri venite în situaţii similare persoana înţelege că acele situaţii, o predispun la apariţia atacurilor de panică. De exemplu, cineva care a suferit atacuri de panică atunci când a vorbit în public va înţelege că vorbitul în public îi favorizează reacţia de panică. De asemenea, dacă altcineva a avut atacuri în timp ce se plimba singur pe stradă, va înţelege că "acele plimbări nu îi fac bine".


Aşadar după două-trei atacuri venite în situaţii similare persoana înţelege că acele situaţii, favorizează producerea lor. Pentru a se proteja în continuare persoana începe să adopte un comportament de evitare.


Dacă atacul de panică a apărut în timp cât persoana a vorbit în public, ea va căuta să nu mai facă acest lucru; dacă atacul a survenit pe stradă de două-trei ori, ea nu mai ieşi din casă decât, eventual, însoţită; nu mai urcă în maşini pentru că îi este teamă că ar putea să i se facă rău şi ar putea să vomite , va evita discuţiile despre moarte pentru că a observat că în timpul unor asemenea discuţii au apărut atacuri deosebit de intense ş.a.m.d. Lista comportamentelor evitante poate fi foarte lungă: nu mai merge la duş singură, nu mai doarme cu lumina stinsă, şi toate acestea însumate încep să facă viaţa un calvar. Pacienţii ajung să anticipeze aceste situaţii, doresc să le evite si pot crea astfel neplăceri celor din jur prin neimplicarea în unele activităţi cotidiene.


Foarte adesea pacienţii relatează că în momentul trăirii intense a atacului, le-a fost teamă că "ar putea să înebunească" ori "să-şi piardă raţiunea".


Treptat persoanele nu îşi mai pot îndeplini în bune condiţiuni responsabilităţile lor familiale, profesionale ori sociale, cu consecinţe dramatice ale vieţii pacientului. Pacienţii devin demoralizaţi, trişti, nefericiţi, iar în unele cazuri pot dezvolta pe lângă atacul de panică şi un episod depresiv.


"Mă cert mereu cu prietenul meu care încearcă să aibă multă răbdare cu mine, dar pe mine nimic nu mă mai mulţumeşte. El îmi tot spune că nu am nimic, că toate astea sunt doar în capul meu, dar pe mine lucrurile astea mă înfurie şi îi reproşez că nu mă înţelege. El îmi spune atunci că sunt obositoare, că nu lupt ca să depăşesc aceste gânduri şi că nu apreciez că vrea să mă ajute. În asemenea momente mă apucă disperarea."



Tratarea atacurilor de panică



Tratarea atacurilor de panică, ca şi a altor afecţiuni psihice de altfel, se face pe trei căi: psihiatric, psihologic şi mixt.


Abordarea psihiatrică (prin medicamente)


Abordarea psihiatrică vede psihicul din punct de vedere biologic, deci localizat în creier, format dintr-o vastă reţea neuronală între nodurile căreia există nenumărate conexiuni numite sinapse. Tulburarea psihică se datorează unor dezechilibre chimice la nivel celular, dezechilibre care se vor corectate cu ajutorul unei medicaţii specifice. Bolnavul apelează la medicul psihiatru care în urma unei examinări medicale, a unui interviu şi a unei evaluări realizate de un psiholog clinician, stabileşte un diagnostic şi o medicaţie adecvată. Tratamentul este urmat fie acasă, fie, dacă medicul consideră necesar, într-o unitate medicală specializată.


Abordarea psihologică (prin psihoterapie)


Abordarea strict psihologică priveşte psihicul, luînd mai puţin sau chiar de loc în seamă suportul său biologic, respectiv reţeaua de neuronală şi procesele care se petrec la nivelul acesteia. Psihicul este, după unii psihologi, ansamblul de procese şi de fenomene de natură cognitivă, afectivă şi instinctuală care se produc în sistemul nervos sau, după alţii, el este structura sufletească proprie unui individ.


Tulburarea psihică este datorată, după unii, unor convingeri iraţionale ori lucruri greşit învăţate sau, după alţii, unor probleme emoţionale inconştiente. Tratamentul psihologic se face prin prin psihoterapie, aceasta fiind o modalitate de tratare a afecţiunilor psihice prin interacţiunea verbală psihoterapeut-pacient .


Prin diverse tehnici specifice psihoterapeutul încearcă, fie să corecteze convingerile iraţionale sau lucrurile greşit învăţate ale pacientului, fie să-l ajute pe acesta să-şi rezolve problemele emoţionale inconştiente, care determină tulburarea psihică etc.


Există aşadar mai multe şcoli sau tendinţe de psihoterapie dar două s-au impus: terapiile cognitiv-comportamentale şi terapiile psihodinamice, atacul de panică putând fi tratat prin ambele modalităţi.


Abordările cognitiviste


Terapiile de factură cognitivistă pornesc de la ideea că atacul de panică, ca şi alte afecţiuni psihice de altfel, au la bază o interpretare greşită a unor simptome. Spuneam adineauri că pacienţii cu atacuri de panică sunt stăpâniţi fie de convingerea că "ceva foarte grav urmează sau ar putea să li se întâmple", fie că ar putea muri în urma unor afecţiuni deosebit de grave pe care le au, chiar dacă ele nu au fost diagnosticate încă.


O altă ţintă urmărită de terapeut este abordarea realistă a simptomelor somatice. Spre exemplu, în timpul atacului de panica, creşterea frecvenţei respiratorii produce ameţeală şi senzaţie de leşin. Aceste senzaţii accentuează şi mai mult teama pacientului că ceva grav se întâmpla sau se va întâmpla cu el. Pentru a elimina acest simptom, pacientul va învăţa să îşi controleze respiraţia în timpul atacurilor reducând astfel anxietatea.


Tot în vederea reducerii anxietăţii, pacienţii învaţă diverse tehnici de relaxare care îi ajută să capete un oarecare sentiment de control asupra a ceea ce li se întâmplă.


Se ştie că, după câteva atacuri de panică produse în situaţii similare, pacientul ajunge să asocieze aceste situaţii cu producerea atacurilor. Pornind de la aceasta o altă modalitate prin care se încearcă scăderea anxietăţii este expunerea progresivă şi controlată a pacientului la situaţiile sau stimulii care produc atacul. Mai pe înţeles: terapeutul îl obişnuieşte treptat pe pacient cu situaţia. Terapiile de factură cognitivă au avantajul de a fi limitate în timp şi de a urmări obiective precise. Ele nu elimină cauza care produce atacul de panică, în schimb îl învăţă pe pacient să-l controleze şi să-i facă faţă.



Abordările afectiv-emoţionale


Terapiile psihodinamice consideră atacul de panică un mod de manifestare al unei probleme emoţionale. După aceşti terapeuţi atacurile de panica sunt expresia acumulării unor nemulţumiri sau suferinţe interioare nerecunoscute, neacceptate si neexprimate. În copilăria sau în adolescenţa noastră am trecut uneori prin moment dificile, penibile, dureroase şi, în orice caz, neplăcute de care ne este foarte greu să ne amintim ori nici nu dorim s-o facem. Acele episoade din viaţa noastră au produs însă nişte emoţii negative care nu au dispărut odată cu uitarea lor ci s-au ascuns doar undeva în sufletul nostru.


O persoană abuzată sexual, de pildă, va dori să uite acel episod nefericit şi se va strădui să-l îngroape cât mai adânc în sufletul său, crezând că în felul acesta va fi mai puţin afectată de el. Conţinutul emoţional negativ rămâne însă în străfundurile psihicului şi îşi face simţită prezenţa prin diferite simptome, unul din ele fiind atacul de panică.


La fel se întâmplă şi cu alte episoade din trecut - dificultăţi în relaţia cu părinţii, relaţia din copilărie cu fraţii, divorţul părinţilor etc. - rolul terapeutului fiind acela de a ajuta pacientul să şi le reamintească şi să le retrăiască. Retrăirea şi reamintirea acelor momente, chiar dacă e dureroasă, scoate la suprafaţă cauza ce a determinat simptomul, în cazul de faţă atacul de panică. Nemaiexistând cauza care l-a determinat, simptomul, respectiv, atacul de panică, dispare.


Terapiile psihodinamice caută deci, să trateze atacul de panică prin identificarea şi eliminarea cauzei care l-a produs. Vindecarea este completă dar, procedura se poate dovedi uneori foarte dificilă, anevoioasă, necesitând abilităţi deosebite din partea terapeutului.